Saturday, April 26, 2008

They all deserve to die...


Recunosc că percepţia mea asupra personajului Sweeney Todd este distorsionată de faptul că el îmi este cunoscut doar prin intermediul filmului. Din motive obiective, nu am reuşit să văd nici una dintre versiunile scenice, (cea mai apreciată fiind cea cu Len Cariou şi Angela Lansbury în rolurile principale, prin anii ’70, dacă nu mă înşel).

Sweeney Todd este, la urma urmei, o poveste moralizatoare, care lucrează pe aceleaşi principii ale melodramei ca orice alt musical. Ceea ce îl face diferit este faptul că reuşeşte să ascundă acest lucru până în ultimul moment. Îşi acoperă adevăratul scop cu litri de sânge, comedie neagră şi replici ascuţite ca o lamă. Povestea nevinovatului bărbier Benjamin Barker, devenit maşină de ucis sub numele de Sweeney Todd este povestea unei răzbunări aşteptate şi dorite mai mult decât orice care, la sfârşit, îşi pierde orice semnificaţie.

Londra lui Tim Burton arată ca decorul pentru un desen animat macabru (pentru cine a văzut Corpse Bride, sunt exact decorurile de acolo transpuse în 3D). Johnny Depp e ciudăţel (nu se poate abţine), dar se vede cât de mult îi place să joace acest personaj, Bărbierul Diabolic, iar scânteia de nebunie din ochii lui este cât se poate de autentică. Ca look, este un Edward Scissorhands după-20-de-ani, cu o şuviţă albă à la Beetlejuice (sau Susan Sontag :D) În rolul doamnei Lovett, Helena Bonham-Carter, înjurată de fanii hardcore ai musical-ului pentru că nu e Angela Lansbury, e o frumuseţe goth (aş ucide pentru costumele ei!), în acelaşi timp seducătoare, fragilă şi amenintăţoare. Sacha Baron Cohen este surprinzător (vorbim de Borat aici...) în rolul bărbierului rival (şi nu atât de italian pe cât se vrea) Adolfo Pirelli – The king of barbers, the barber of kings! Alan Rickman este, ca de obicei, personajul negativ fermecător şi subtil, cu un sidekick dezgustător, dar amuzant, interpretat de Timothy Spall.

Piesa centrală a musical-ului / filmului este cântecul Epiphany. În poveste, el marchează momentul în care Sweeney Todd îşi asumă destinul, hotărându-se să taie gâturi nevinovate în speranţa că într-o zi va ajunge la cel al judecătorului Turpin. Filozofia lui este nihilistă şi cu atât mai şocantă cu cât nimeni nu poate dovedi că ceea ce spune el nu este adevărat.

They all deserve to die
Tell you why, Mrs. Lovett, tell you why

(Adică, stai o clipă să-ţi explic de ce spun asta...)

Because in all of the whole human race, Mrs. Lovett
There are two kinds of men and only two
There’s the one staying put in his proper place
And the one with his foot in the other one’s face.

(Cel care ştie mai bine e binevenit să mă contrazică...)

Tuesday, April 22, 2008

Jude Law-Seria filmelor britanice şi americane

British actor. Născut în aceeaşi zi ca mine-29 decembrie, Capricorn. Învaţă actoria la National Youth Music Theatre, de la vârsta de 12 ani, iar la 17 ani apare pe ecran. De atunci îşi continuă cariera pe marile ecrane. De ce mi se pare simpatic? Pe lângă faptul că a fost roommate cu Ewan McGregor, joacă în filme "cool" şi "indiscrete".

L-am văzut săptămâna trecută în 2 filme, alături de marele actor britanic Michael Caine, şi alături de cântăreaţa Norah Jones. O să apară şi la noi aceste 2 filme, aşa că nu vă spun despre ce este vorba...să păstrez misterul. Însă pot să remarc că Jude Law are un fel dickensian de a interpreta, un stil rather quiet and still rebel like, judecând după confruntarea cu Michael Caine în scenele din "Sleuth", iar pe de altă parte are un şarm de conte francez, extrem de subtil şi relaxat alături de femei-"My Blueberry Nights" (2007 both). Văzându-l tronând nonşalant, într-un cot cum se spune, îmi aminteşte de scena cerşetorului înţelept care se pare că le ştie pe toate. Dar uitându-te atent, Jude Law are o eleganţă în mişcări, un dramatism ce respiră din jocul actorilor de teatru. Nu este uşor să joci degajat în faţa lui Michael Caine, nici să pari versat în actorie. Dar aparent Jude Law se distanţează de jocul lui Ewan McGregor. Un je ne sais pas quoi, the charm itself îi apare în ochi. Acel lucru pe care eu îl ador în ochii unui actor care se confruntă cu el însuşi pe o scenă. Aici vorbesc de reprezentaţia din "Sleuth", care este una foarte colorată şi mişcătoare la propriu şi la figurat. Este un cameleon.

În "My Blueberry Nights", Jude Law este un lover tăcut şi aşezat în mica lui afacere, aşteptând tăcut finalul. În ipostaza de "mic drăcuşor isteric şi simpatic" sau în ipostaza de "quiet lover", Jude Law are o mină aristocratică, rather cool, dar specială. El este cel care pune accentul în tot. Acel element dintr-o poveste la care toţi se întorc în final. Nu ştii de ce se face un ocol, apoi totul capătă culoare şi sens-the element of the matrix.

Enjoy the movies!-aştept reacţii...

De la Brazil la Fellini (II)

Vă mai amintiţi de prima parte, nu? Păi, dacă nu, atunci v-o reamintesc eu imediat: era vorba despre o modalitate naivă şi fascinantă de a viziona filme, fără a fi interesat de tot felul de detalii, spuneam eu, neinteresante. Ce…doar nu vreţi să spuneţi că voi v-aţi născut cinefili? Şi că, de fapt, aţi început cu Fellini şi nu cu desenele animate de pe Cartoon Network? Îmi închipuiam eu că nu! Da’, uite aşa...câte un desen, câte un desen animat, am ajuns să vedem şi Fellini, ba mai mult, chiar să-l şi înţelegem.

Despre filmele lui Fellini aş putea să vorbesc o grămadă, nu alta. Dar, din păcate, sau din fericire – depinde cum vă place -, o să mă limitez la o singură chestiune: la ideea cea mai importantă – după mine – pentru înţelegerea multor filme felliniene.

Un subiect, o temă care revine mereu în multe filme de-ale lui este „lumea spectacolului”, „lumea filmului”, a circului. Cu toate astea, pe Federico îl interesează cel mai mult „viaţa adevărată”, reală; s-o surprindă şi să ne-o arate din mijlocul ei, aşa cum este ea. Cum facem, astfel, trecerea de la „lumea spectacolului, a filmului” la viaţa reală? Simplu: printr-o idee super tare a lui Fellini. Această ideea ne-o spune el însuşi într-un interviu, şi e ceva de genul următor: lumea spectacolului (fie film, teatru, circ sau altceva) este o modalitate, printre cele mai fascinante şi eficiente, de a prezenta viaţa, înţeleasă la rândul ei ca un spectacol.

Cu ajutorul acestei idei programatice, pot să fie înţelese multe filme „grele” de-ale lui Fellini, cum ar fi: Otto e mezzo, Intervista, I clowns, La voce della luna şi altele. Dar despre Fellini se poate vorbi mult, aşa că mă opresc aici, fie şi numai pentru a nu plictisi acel cititor imaginar.

Monday, April 14, 2008

New site on board

http://www.greencine.com/central/

:)

Sunday, April 13, 2008

Multiperversitate sinestetica - Crash (Cronenberg / Ballard 1996)

Holly Hunter imi e tare nesuferita, Elias Koteas e mecanic (ca joaca numai roluri de instalator sadic e altceva), Deborah Unger este nelinistita, intotdeauna superba (nu numai fizic) si merita in general roluri mai bune decat primeste; Rosana Arquette e o actrita de mana III - sora-sa Patricia e mult mai talentata, James Spader e doar mediocru.

Cu toate acestea filmul mi s-a parut reusit! Un caz ciudat.

Wednesday, April 9, 2008

Site

Am gasit un site dragut.. cred ca multi dintre noi sunt interesati:

http://www.film-philosophy.com/

Va invit..

It's a MUST: "Once" (2006), de John Carney

.

Seria filmelor americane & britanice

Îmi propun să analizez pe acest blog o serie de filme pe care le-am văzut în ultima perioadă şi care mi-au creat un profund sentiment de apartenenţă la un anumit gen de gândire. Pentru că este inutil să propun nişte filme, fără să analizez modalitatea lor de a te pune să gândeşti şi să deconstruieşti universul cinefilic. Prima atracţie faţă de cinema este una instinctivă, debordantă, dependentă faţă de ecran, de peliculă.

O să postez o serie de linkuri, unde puteţi să citiţi deja o analiză a filmelor respective. Dar să schiţez întâi cadrul analizei mele. Pentru a analiza imaginea trebuie să intri cu capul într-un halou. Acest halou se numeşte universul filmului, suma de imagini şi idei care formează pelicula. Ca şi cum ar intra cineva într-o carte şi brusc ar fi derutat de multitudinea de secvenţe multiplicate la infinit. Când intri într-un film, la propriu, ai impresia că se află pe undeva o poveste scrisă. Un mod de a gândi decurge din secvenţele filmului- de ce apar imaginile în acea ordine? Este întrebarea de bază, shakespeariană maybe. Eu pornesc întotdeauna de la această premisă şi-mi imaginez de ce regizorul a ales acea ordine a secvenţelor. Este clar o dovadă de gândire regizorală, un mod de a construi universul cinefilic. În acele momente cineva a pus accentul pe o idee, şi nu a ales-o la întâmplare.

O să încep cu analiza filmului-3:10 to Yuma. http://www.imdb.com/title/tt0381849/

Pretty nice. Nu e the best, dar are actori buni şi o idee care mi-a plăcut mult, remake-ul westernului. Este foarte greu, dacă aţi observat să vezi un remake bun în zilele astea. Parcă toate ideile s-au oprit ages ago, şi orice remake e mai mult sau mai puţin o copie fadă a originalului. Ideea de a fi opus sistemului şi în acelaşi timp să îi supravieţuieşti pune la îndoială scara de valori umane. Watch it! Binele se volatilizează şi răul rămâne în picioare, concluzia fiind că răul s-a transformat în bine. Până la urmă subtextul dostoievskian este mai mult decât evident. Poate de aceea m-a atras filmul foarte mult.
Linkul analizei filmului este: www.egophobia.ro , la secţiunea critică-film.
Şi nu este greu să îţi dai seama că sunt unele filme bune, de unde poţi să extragi chiar o idee...hmmm, e adevărat.

http://www.egophobia.ro/17/critica.html#5

Tuesday, April 8, 2008

De la Brazil la Fellini (I)

Nu există, cred, nicio legătură între Brazil şi Fellini; sau, dacă există cumva şi nu ştiu eu, oricum nu contează. Şi, cu toate astea, există un raport de complementaritate între viziunea din această postare, schiţată în jurul filmului Brazil şi cea care va urma, şi care se va învârti în jurul lui Fellini.

Mi-a plăcut mult acest film, cum am mai spus, dar mă repet pentru că mi-a plăcut într-un mod special. L-am văzut în urmă cu câţiva anişori buni. Nu ştiam pe atunci că este o interpretare liberă şi parodică a romanului „1984” (nu mai are rost să spun de cine e), pe atunci oricum nu-mi păsa, cum nu-mi păsa nici cine era regizor; astfel de detalii n-aveau niciun farmec.

L-am vizionat, însă, cu nerăbdare, dar şi cu o atenţie naivă. Îmi recomandase filmul un prieten (era filmul lui preferat), spunându-mi şi ca trebuie să fiu foarte foarte atent; ba, mai mult, că trebuie să fiu atent la fiecare detaliu, că dacă scap măcar unul, nu mai înţeleg nimic din film.

Şi, uite aşa, am fost numai ochi şi urechi. Dar, numai în legătură cu un mic, dar important, detaliu am fost de acord cu prietenul meu. Este vorba de momentul când cade o insectă (o muscă parcă) în maşina de scris şi se produce aceea eroare de la care porneşte tot tămbălăul care urmează.

Am remarcat, totuşi (că doar m-am uitat cu mare atenţie), felul, care n-avea cum să nu-ţi placă, în care parodiază şi ironizează birocraţia, neatribuindu-i, însă, nicio semnificaţie sau interpretare; cum, de altfel, a reuşit să mă „prindă” şi să mă transpună şi pe mine în frumosul vis visat de personajul principal, pe care nu-mi aduc aminte cum îl cheamă, şi nici n-am chef să mă uit pe www.imdb.com.

Oricum, cam ăsta era modul în care vedeam pe-atunci filme; aşa…, naiv şi plin de fascinaţie; şi ce plăcut era…

Sunday, April 6, 2008

What Ever Happened to Bette and Joan?



Bette Davis si Joan Crawford in What Ever Happened to Baby Jane? (1962) - o intalnire de exceptie la TVR Cultural, acum cateva zile. De mult caut ocazia de a vedea acest film pe indelete. Ca de obicei, va voi scuti de banalitatzi gen "face parte din seria filmelor despre Hollywood ca si Sunset Blvd. (1950)", sau Bette si Joan erau rivale inca din 1930, atat in realitate cat si in scenariul acestui film. Robert Aldrich a profitat de situatia celor doua starlete expirate, aranjand ciocniri multiple si, de la un moment enervante, intre ele. Eu "am tinut" de la inceput cu personajul interpretat de Joan Crawford, dar la final mi-am dat seama ca Bette Davis ma facea s-o urasc tocmai pentru ca era o acritza dementziala ! Dincolo de actiunea (previzibila) pe care fiecare cinefil doreste sa o descopere singur (eu ma bucur ca nu stiam prea multe detalii inainte de a vedea acest film), voi semnala doar cateva elemente speciale: scara interioara (vezi Psycho din 1960), vocile actritzelor de moda veche, comunicand mai mult prin timbru decat prin cuvinte, costumele (premiate cu Oscar) si finalul, cand semnificatiile sunt aruncate deodata intr-o oala mai mare - oceanul, regretele, delirul, timpul, copilaria...
More on http://cinekis.blogspot.com/

Thursday, April 3, 2008

Tarantino's Mind

La o viitoare intrebare: "Ai vazut vreun film de Tarantino ?", raspuns corect :"Ce parte din el?"

Wednesday, April 2, 2008

Despre cum se înţeleg cinefilii pe blog.

Kundera vorbeşte undeva - ironic - despre cum are loc discuţia dintre doi sau mai mulţi interlocutori. Cică ar fi ceva de genul: „La fel mi s-a întâmplat şi mie, eu…”; şi dă-i şi povesteşte; pe urmă şi celalalt: „La fel mi s-a întâmplat şi mie, eu…”, şi tot aşa mai departe. Deşi acest „La fel mi s-a întâmplat şi mie, eu…” pare a fi o modalitate de a continua ideea celuilalt, nu este, în realitate, decât un artificiu înşelător de a-ţi scăpa urechea din „sclavia” celuilalt. Varianta pentru cinefili ar putea fi: „Da’ stai să-ţi spun ce-am văzut eu…”.
Ideea este următoarea: se poate numi dialog adevărat un dialog schiţat ca cel de mai sus? Eu zic că nu. Cu o mică excepţie, discuţia de pe cinemaloghia se desfăşoară după calapodul pe care îl ironiza Kundera. Cred, deci, că principala preocupare a unora care vor să înjghebe ceva, fie şi numai o discuţie – părerea mea -, este tocmai de a evita şi de a-şi da silinţa ca discuţia să nu cadă într-o astfel de capcană. Deci, să ne dăm un pic silinţa, şi poate o fi mai bine. Eu o sa fiu primul care o să încerc, aşa că o să încep cu…….Brazil, care mi-a plăcut foarte mult. Va urma…

Brazil



It's about flights of fantasy. And the nightmare of reality. Terrorist bombings. And late night shopping. True Love. And creative plumbing.


Pornind de la 1984 al lui Orwell, in 1985 Terry Gilliam a reusit sa filtreze opera distopica scrisa in 1948, imbinand-o intr-un mod original cu umorul negru englezesc exersat la proiectul Monty Phyton. Mai mult o avertizare decat un film, pelicula alterneaza inca de la inceput intre vis si realitate, intre totalitarism si libertate, singurul element prezent in ambele lumi fiind un cantec care ne transpune instant pe o plaja sud-americana intr-o seara de vara.

Conductele, multele conducte dau impresia unui burti sfartecate de balene si prin intermediul lor ne este prezentat si un guest star de exceptie in personajul lui Harry Tuttle (Robert de Niro). Chitante, foarte multe chitante care ne transpun tot mai aproape de realitatea zilnica.

Excelenta regizorala a lui Gilliam se manifesta si violent printr-o serie de prim planuri false, de domeniul a "cum ar trebui sa fie", lovindu-ne apoi imediat cu "ceea ce este". O poveste de dragoste onirica si o incercare de transpunere facuta de personajul principal. Un deznodamant previzibil, dar foarte potrivit peisajului prezentat. Personaje sadice de o rautate cutremuratoare culminand cu o dactilografa care transpune pe hartie urletele de durere a torturatilor. Atentie: Replicile dure ("tip drujba") presarate prin dialoguri risca sa fie trecute cu privirea la prima vizonare.

Shit. We're all in it together! sunt vorbele lui Tuttle, corectate ulterior de un panoul publicitar: Hapiness. We're all in it together!

Diferenta mica dintre roman si film simplifica orice comentarii despre mersul lucrurilor si despre societatea plasata somewhere in the 20th Century. Un film nu pentru toate gusturile, un umor dur si la care nu vei lacrima in hohote, o opera de arta creata de unul din cei mai buni comedianti ai secolului XX. Vechi, dar bun.

Have a laugh at the horror of things to come.


Tuesday, April 1, 2008

Amon Ra

De-a lungul istoriei cinematografiei au existat mereu actori care au surprins printr-o frumuseţe androgină. Off the top of my head - Greta Garbo sau David Bowie (da, a fost şi puţin actor). Dar unul singur a fost androginul perfect...




Numele lui este Jaye Davidson. S-a născut în 1968, în California, dintr-un tată ghanez şi o mamă englezoaică şi foarte catolică (!) A jucat în doar patru filme. Nimeni nu s-a îndoit că ar fi o femeie în The Crying Game (film pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru rol secundar) şi a fost zeul Ra în Stargate (filmul original al lui Roland Emmerich din 1994, nu serialul interminabil şi călcător pe nervi care i-a urmat). După care s-a retras. Multe celebrităţi se plâng de faptul că nu sunt lăsate în pace de presă şi ameninţă cu retragerea. Jaye Davidson a vorbit serios şi s-a retras. În prezent, lucrează la Londra pe post de asistent al unui designer.

Straniu. Misterios. Gay declarat. Şi cu siguranţa una dintre cele mai frumoase creaturi de orice fel care au mers vreodată pe suprafaţa Pământului... Încă mai sper că o să revină la actorie. Come on, bring back the Ra!

More pics: