Cinémaloghia

Nu as fi crezut

2009-07-02T07:16:00.000-07:00

Aseara cand rupta de oboseala am dat drumul la TV (doar pana mi se usca oja, am crezut) nu ma asteptam sa mai stau o ora si jumatate in fata televizorului. Surpriza TV: un film din 2004 care m-a prins total! Cine ar fi crezut.. Ei, am vazut A Good Woman, in regia lui Mike Barker, cu Helen Hunt (pe care o iubesc) si Scarlett Johansonn (pe care nu am iubit-o decat in Girl with a Pearl Earring). Dar filmul a avut bucuria unui scenariu fantastic, emanand o stare si o aura ce trecea de jocul actoricesc si de subiect pana la urma. Scandal, joc erotic, seductiv, amanta si femeie exlusa din societate, jocul banilor - o poveste despre inselatoriile casatoriei si fidalitatea ei, o poveste despre pierdere si regasire, despre aparenta si adevar.. Un film pe care rareori il gasesti si care totusi te prinde de la inceput. Suna a articol de ziar ce scriu aici, dar vreau sa va recomand o cautare: cautati povestea despre libertate din acest film. Merita!

Straniu-firesc

2009-03-24T04:05:00.000-07:00

Nu știu dacă s-a mai vorbit sau nu despre asta, dar am văzut recent unul din filmele lui Kim Ki-duk (n-o să trec aici titlul original - Kim Ki-duk este sud-corean) - Primăvară, vară, toamnă, iarnă... și iar primăvară. Celălalt film de-al lui pe care l-am vazut, mai demult, este Shi gan (în engleză a fost tradus Time). Trebuie să recunosc ca nu sunt nici critic, nici extraordinar de pasionată de cinematografie - a se trage de aici concluzia că atunci când văd un film îl simt și (încerc să) îl înțeleg așa cum îmi e firesc... Cum îmi vine, adicătelea. Ei bine, ceea ce m-a făcut să scriu aici este că, deși ambele filme de care am menționat mai sus mi se par extraordinare (și extra-ordinare), sunt anumite lucruri pe care nu le înțeleg - mă refer aici la Primăvară, vară, toamnă, iarnă... și iar primăvară. Nu voi povesti filmul, pentru că merită într-adevăr văzut. Este frumos - prin imagine și locuri, prin personaje, prin muzică, prin stări... Și are un curs (ciclic, până la urmă) care te învăluie și te poartă pe unde nu des îți umblă piciorul sau mintea. Ceea ce n-am înțeles, și m-a speriat, ține de motivație și consecință. De ce alegi la un moment dat să îți dai viața într-un mod pe cât de tăcut pe atât de zguduitor, și la ce se va ajunge dacă o viziune strâmbă este repetată cu strâmbare (aș scrie strâmbătețe...) și mai mare? Las deschise întrebările, poate s-o găsi cineva să le răspundă.
În ceea ce privește celălalt film, Timp, lucrurile îmi sunt ceva mai clare. Implicațiile (filosofice și psihologice dar nu numai) pe care le are sunt mai bătătoare la ochi. Cum ne definim pe noi înșine? În relație cu ce/cine? În fine, sunt multe... (nu doar astea, adică).
Ideea e: vedeți filmele. Și apoi, sper, răspundeți-mi și spuneți-mi părerile voastre. :) Mulțam!

P.S.: Cum sunt celelalte filme ale lui Kim Ki-duk?

http://www.imdb.com/name/nm1104118/
http://www.imdb.com/title/tt0374546/
http://www.imdb.com/title/tt0497986/

For or Against??

2008-12-18T07:32:00.000-08:00

Nu stiu daca s-a mai scris aici sau nu.. vreau sa pun punctul pe... TRAFFIC (2000), in regia lui Steven Soderbergh. Cred ca am mai vazut ceva din el in trecut, dar doar acum am apucat sa vad filmul integral. Si asta pentru ca l-am gasit de vanzare in Auchan la rusinosul pret de 3,99. Evident e o rippuiala oficiala destul de prost facuta, dar.. macar m-a facut sa il vad.

So.. Traffic - filmul despre traficul de droguri intre America si Mexic, avem aici si trafic de influenta .. avem si trafic de informatie.. avem de toate.

Filmul impartit in 3, fiecare "poveste" avand protagonistii sai, povestile se intersecteaza (asa cum era si de asteptat) si reiese marea dezvaluire a modului in care drogurile sugruma societatea americana, in care ele ii confisca direct pe cei tineri si ii lasa pe cei in masura sa ia decizii doar cu incapacitatea de a trai dramele ulterioare. Evident putina crima, traficanti si mafie, politisti corupti etc.

Filmul mi s-a parut o incercare semi-reusita, imagini frumoase uneori si cadre interesante, dar si scapari din loc in loc. Mi-a lasat trista senzatie ca parca este prea steretipizat si ca nu se mai termina niciodata. Mi-a placut la nebunie cum au jucat Benicio del Toro si (da, chiar da) Catherine Zeta-Jones. Mi s-au parut exagerate fazele in care "adolescenta super inteligenta" lasa garda jos si devine super-narcotica, dar.. intarim mesajul ca sa salvam cauza.

Per total - cred ca e un film ce nu trebuie scos de pe lista filmelor de vazut. Dar nici nu ma indoiesc ca toti de aici l'ati vazut deja.. asa ca ce scriu e mai mult o confesiune decat un indemn.

Sarbatori frumoase tuturor, Craciun Fericit si.. cu toate ca e penibil, de dragul amintirilor copilariei cred ca am sa revad "Singur acasa I". Numai bine!

Universul lui Charlie Kaufman: Synechdoche, New York

2008-11-20T19:41:00.000-08:00

Aţi văzut Adaptation, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Being John Malkovich? Ţineţi-vă bine.

Anul asta m-au surprins teribil Woody Allen si Charlie Kaufman. De data asta, Kaufman si-a luat destinul în primire şi a devenit regizor, cu un film despre un... regizor din Schenectady (un orasel din statul NY care se pronunta ca Synechdoche; diferrence / diferrance / deferance) obsedat de boală, neputinţă şi moarte - care îşi reconstruieşte existenţa (până atunci ratată) într-un hangar imens, nici mai mult nici mai puţin decât un simulacru al oraşului New York - în care se afla un hangar in care e un simulacru... şamd. Ideea dobândeşte o viaţă proprie, apoi reactualizează prin transferenţă toate legăturile virtuale ale subconştientului colectiv şi ale relaţiilor personale. Doppelgangerii devin autentici, mai întâi personajele intră în relaţii (amoroase, intelectuale etc.) cu persoanele şi se ajunge până la o inversiune perfectă a "rolurilor", ca să zic aşa (pun intended). Un film Deleuzian.

Dar nici o descriere nu-i poate face dreptate. E un proiect mult prea ambiţios (oare vorbesc despre film sau despre ce se intampla in film?) construit din momente tipic suprarealiste, aparent absurde, simbolic-ironice, catre sfârşit sunt cateva scene şocant de frumoase - atunci nici nu mai e un film, devine un fel de poem liric, nu departe de Tarkovski (mutatis mutandis, ca un Tarkovski fara "mister", daca imi permiteti un oxymoron).

Adblock

Referinţe

http://www.sonyclassics.com/synecdocheny/site/

http://blogs.suntimes.com/ebert/2008/11/o_synecdoche_my_synecdoche.html

Repo! The Genetic Opera

2008-11-01T16:36:00.000-07:00

Articolul meu despre cel mai bun film de groază pe care nu îl vom vedea...

Eseu: "Metropolis" şi viaţa modernă

2008-10-25T01:42:00.001-07:00

Am hotărât să public versiunea compactată a eseului “Metropolis şi viaţa modernă“, pe care l-am scris la începutul verii, pentru cursul "Modernism şi modernitate" (CESI). Lipsesc doar câteva paragrafe din versiunea originală, dar nu cred că afectează mesajul întregului. Sper că va fi, măcar pentru cinefili, o lectură plăcută.

Cu un secol în urmă, Georg Simmel, autor de eseuri dar şi de studii filosofice (despre Kant, Schopenhauer, Nietzsche), era unul din primii sociologi germani, alături de Max Weber (Etica protestantă şi spiritul capitalismului -1905), preocupat de transformările prin care trecea societatea urbană occidentală. În articolul “Metropolis şi viaţa mentală”, Simmel s-a concentrat pe efectele acestor transformări, suferite de viaţa mentală a individului din marile oraşe. La începutul secolului XX, Germania era Imperiu (cu capitala la Berlin din 1871), în plină Revoluţie Industrială. În teritoriile vorbitoare de limbă germană (în special Austria) se petreceau urmările mutaţiilor din plan politic, artistic (Secession), filosofic şi medical (psihanaliza lui Freud). “O teribilă agonie traversează vremurile noastre, iar durerea nu mai poate fi suportată. Strigătul către Mântuitor poate fi auzit din toate direcţiile, iar crucificaţi sunt pretutindeni (...) Ori vom urca spre Divinitate, ori ne vom prăbuşi în noapte şi uitare, dar nu putem rămâne aşa cum suntem acum. Salvarea se va naşte din suferinţă, iertarea - din disperare. După întunericul de azi, o nouă eră va începe, iar arta se va reîntoarce printre oameni– această renaştere, binecuvântată şi glorioasă, este crezul suprem al modernilor (1)”. Cuvintele din 1890 aparţin lui Hermann Bahr (criticul care a aplicat pentru prima oară eticheta modernismului la lucrările literare) şi conturează destul de bine atmosfera finalului de secol XIX. Nevoia de schimbare cu orice preţ, precum şi spaima din faţa unui cataclism iminent anunţă sfârşitul imperiilor din Europa centrală de la finalul Primului Război Mondial, dar reprezintă în acelaşi timp o obsesie care va persista după Hiroshima (1945), până spre finalul Războiului Rece, ba chiar şi după (în Era Atomică).
Ne întoarcem în 1903, când Georg Simmel era invitat să ţină o prelegere cu ocazia “Expoziţiei oraşelor” de la Dresda, pe tema rolului intelectualului în marile oraşe. Simmel a deturnat scopul prelegerii sale, sfârşind prin a scrie despre efectul metropolei asupra minţii individului. Trebuie menţionat faptul că metropolis era în acea vreme departe de ceea ce este astăzi. Termenul preluat din greaca veche desemna în antichitate oraşul-mamă, sau oraşul (polis) - etalon (metro) al unei colonii, deci locul de unde plecaseră coloniştii în căutarea noilor teritorii (sec. VII î.Hr.). Spre sfârşitul Evului Mediu occidental, cuvântul începea să fie folosit pentru ideea de capitală de stat, sau oraş mare. Pe timpul lui Simmel, metropolis devenise o expresie curentă- oraş important al unei ţări, centru regional (artistic, industrial) cu cel puţin 1 milion de locuitori şi mai multe districte administrative. Totuşi, doar câteva oraşe europene puteau primi eticheta de metropolis la acea oră (toate foste sau actuale capitale de imperii: Paris, Londra, Viena, Praga), iar Berlinul se număra printre ele. Karl Benz fabricase primul automobil comercial în 1885, iar în 1903 abia se fonda fabrica de automobile în serie Ford, peste ocean. Deşi era dotat cu piese de arhitectură care nu existau la începutul secolului XIX, metropolisul nu era încă un loc al vitezei şi ritmului halucinant de viaţă.
Cu toate acestea, Georg Simmel vedea destul de clar în metropolisul anului 1903 probleme valabile şi în zilele noastre. Prima idee pe care o trasează Simmel este legată de zbuciumul omului modern, care încearcă să-şi păstreze autonomia şi individualitatea în faţa unor forţe potrivnice: istorice, sociale, culturale. “Secolul XVIII a însemnat eliberarea din chingile istorice ale religiei, politicii, moralităţii şi economiei, pentru a permite dezvoltarea dezinhibată a virtuţii umane originare, naturale, care este egală pentru toţi oamenii; secolul XIX a încercat să promoveze în paralel cu libertatea, individualitatea omului (legată de diviziunea muncii) şi acele calităţi care îl fac unic şi indispensabil, dar care în acelaşi timp îl fac dependent de activităţile complementare ale celorlalţi; Nietzsche a văzut în zbuciumul individului o condiţie obligatorie pentru desăvârşirea lui, în timp ce socialismul a văzut acelaşi lucru în suprimarea competiţiei. Însă în toate aceste etape putem observa lucrând acelaşi motiv fundamental, anume rezistenţa individului la a fi nivelat şi înghiţit de mecanismul social-tehnologic (2)”. În toate aceste consideraţii putem remarca o pledoarie pentru conservarea individualităţii, ca trăsătură înscrisă în genomul uman şi situată într-un evident conflict cu societatea de-a lungul istoriei şi cu noua tehnologie specifică mediului urban modern. Apar termeni precum diviziunea muncii, socialism şi competiţie care trimit la teoriile lui Marx şi la convulsiile sociale din 1917 şi de după 1948. Paragraful citat trimite simultan şi la un set de imagini emblematice din filmul lui Fritz Lang, la care mă grăbeam să ajung– Metropolis din 1927.
Între eseul lui Simmel şi filmul lui Lang sunt 14 ani în care Germania a suferit transformări majore: războiul distrugător, înfrângerea din 1918 şi repercursiunile grave asupra economiei. În august 1919, Adunarea Naţională a adoptat la Weimar o nouă Constituţie pentru poporul german, prin care se încerca implementarea unei democraţii liberale. Efectele acestei politici au durat doar un deceniu, pentru că Recesiunea Economică din 1930 şi ascensiunea lui Hitler au dus la prăbuşirea Republicii de la Weimar şi instalarea celui De-al treilea Reich. Între 1923 şi 1929 economia germană începuse să recupereze pierderile (inflaţia, şomajul) de după Război, iar politicile liberale construiau un climat de aparentă stabilitate şi prosperitate care se reflecta şi în plan cultural. Marile revoluţii moderne se consumaseră în arte până în 1918, iar un personaj precum Fritz Lang (austriac, ca şi Hitler), care studiase Pictura la Paris (1910-1914) şi luptase pe front (unde a şi fost rănit destul de grav), s-a dovedit cineastul potrivit pentru a aduce pe ecranele germane o dramă de proporţii epice, care cerea resurse generoase, însuma influenţe simboliste, futuriste dar mai ales expresioniste din trecutul recent, pentru a radia apoi spre viitor o viziune extrem de seminală. Nu este cert dacă în 1927 spectatorii Metropolis-ului ştiau că se află în faţa primului lungmetraj science-fiction din istorie, dar e clar că, văzut acum, filmul devine un document impresionant din “antichitatea” mută a cinematografului. Azi nu putem vorbi despre SF-uri celebre precum Războiul Stelelor, Blade Runner, Dark City, sau Matrix fără să observăm cât de mult datorează viziunii lui Lang şi Thea von Harbou (autoarea scenariului adaptat după romanul propriu). Batman (r. Tim Burton, 1989) conţine o scenă care este aproape un omagiu adus finalului din Metropolis. Deşi mi-ar face plăcere, nu intru aici în detalii despre amploarea producţiei, despre miile de figuranţi, decorurile monumentale şi efectele optice care îl fac gelos chiar pe Spielberg. Voi vorbi, însă, despre naraţiune (pe scurt) şi despre câteva cadre intrate în imaginarul colectiv. Metropolis poate fi privit ca o alegorie a dezumanizării într-o societate superindustrializată, pe linia Wells (Maşina Timpului,1895)- Orwell (1984,1949)- Terry Gilliam (Brazil, 1985). Thea von Harbou ar fi plasat acţiunea romanului în 2026 (la 100 de ani după ecranizare), însă filmul nu conţine nici o referinţă de timp sau loc. Metropolis apare, deci, ca un oraş dintr-un viitor apropiat (de 1927), aglomerat şi compus pe verticală dintr-o sumedenie de clădiri, din sticlă şi oţel, inspirate de New York-ul interbelic, pe care Lang l-ar fi admirat în 1924 (vezi p1 - click pe imagine pentru mărire in altă fereastră).

Doar două categorii de indivizi populează Metropolis-ul: muncitori şi conducători (bogaţii de la “cârma” oraşului). Clasa de mijloc nu a fost imaginată intenţionat de autori. Muncitorii trăiesc în subterane, într-un oraş “ascuns” unde se află şi complicatele maşinării care “ţin în viaţă” oraşul sclipitor de la suprafaţă. Există doar două direcţii: jos sau sus. O femeie din subteran (Maria) se strecoară, urmată de nişte copii, în Grădinile Eterne, unde tinerii “clasei superioare” se distrează. Freder, fiul lui Joh Fredersen (“stăpânul oraşului”), o vede pe Maria şi se îndrăgosteşte pe loc de ea, fără să ştie că pasiunea îl va conduce spre cunoaşterea muncitorilor de sub pământ (pe care îi va numi “fraţi”), spre revolta împotriva sistemului condus de propriul tată şi spre confruntarea cu un savant nebun şi creaţia sa - apocaliptica Femeie-Robot (Machine Man, în paradoxala traducere americană- vezi p2).
Ideea de la începutul eseului lui Simmel poate fi descoperită în imaginile din Preludiul Metropolis-ului (filmul se foloseşte de elemente structurale specifice operei): muncitorii “înregimentaţi” la schimbul turei, unii intrând în liftul sub formă de cuşcă, alţii ieşind obosiţi spre puţinele ore de libertate rămase până la ziua următoare (vezi p1). Tonurile de alb şi negru ale filmului accentuează uniformizarea siluetelor, pregătită prin costumele triste de serie. Aşa cum remarca David Edelstein în articolul “Oraşul Radiant- Întoarcerea aşteptată a filmului Metropolis de Fritz Lang” (2002), “muncitorii care susţineau prin muncă oraşul erau striviţi atât fizic cât şi psihic, aproape transformaţi ei înşişi în maşini (3)”. Lang arată salariatul din mediul urban în cea mai sumbră etapă a alienării prin muncă, etapă de care atât Marx cât şi Simmel se temeau, cu mai multă sau mai puţină discreţie. Din acelaşi set de imagini fac parte sinistrul ceas cu 10 ore (durata turei), care îşi primeşte cel puţin un omagiu în seria Matrix (1999, 2002), precum şi montajul dinamic al maşinăriilor în planuri strânse, care culminează cu piesa centrală a uzinei, comparată cu un templu antic păgân unde se oficiau sacrificii în numele zeului Moloch (vezi p3).

În lucrarea “Tot ce este solid se topeşte în aer”, Marshall Berman analizează “Manifestul Partidului Comunist” (scris de Karl Marx în 1848) din perspectiva unui critic al modernităţii. La capitolul “Viziunea topirii (Melting Vision) şi dialectica sa” întâlnim următorul pasaj din Manifest, unde Berman citeşte o adevărată odă (paradoxală) închinată burgheziei: “Dominaţia burgheziei a generat într-un secol mai multă putere de producţie decât toate celelalte generaţii puse laolaltă. Supunerea forţelor naturii, aplicarea chimiei în agricultură şi industrie, navigaţia pe bază de aburi, căile ferate, telegraful electric (...) ce alt secol ar fi bănuit că atâta putere de producţie dormea în pântecele societăţii ? (4)”. Marx foloseşte, însă, Manifestul pentru a demonstra cum comunismul era succesorul natural al capitalismului, dar care, evident, era un sistem destinat acelor ţări unde capitalismul îşi consumase tot combustibilul vital. Mai bine spus, era etapa pe care însuşi capitalismul şi-o pregătea fără să vrea, prin industrializarea galopantă care accentua alienarea muncitorilor, ducând la inevitabila lor întoarcere împotriva sistemului. Un scenariu similar apare în Metropolis, încă de la primele cartoane de dialog, unde putem citi: “Am vrut să privesc în ochii oamenilor ai căror copii îmi sunt fraţi şi surori (...) Dar unde trăiesc acei oameni, tată?”, întreabă Freder după excursia în subteranele muncitorilor. “Unde le e locul” (Where they belong) vine, cinic, răspunsul tatălui capitalist.
David Edelstein comentează scena în care Freder, dornic să participe la întâlnirile revoluţionare ale muncitorilor, “o urmăreşte pe frumoasa Maria în catacombele Metropolis-ului. Într-o baie de lumină paradisiacă, printre crucifixuri înalte, ea relatează Legenda Turnului Babel, unde imnul către Ceruri se prăbuşeşte în ruinele blestemate din final (9), după care Maria îi convinge pe muncitori să se ridice în numele... proletariatului ? Nu tocmai. Al mediatorului- cineva menit să medieze între mâinile muncitorimii şi mintea (creierul) clasei conducătoare. Proologul filmului conţine epigrama: mediatoare între mâini şi minte trebuie să fie inima. Marx şi Engels ar fi apreciat anumite aspecte ale acestei viziuni, însă fără îndoială ar fi tuşit la vederea simbolurilor creştine”. Ironia criticului de film este ostentativă, însă Edelstein continuă cu clarificări: “Lang nu poate fi etichetat drept comunist, ci mai degrabă înspăimântat de pericolul fascismului şi al mulţimii dezlănţuite. (...) De fapt, gloata revoluţionarilor devine spre final marea ameninţare la adresa ordinii sociale. Ei pun în pericol viaţa propriilor copii şi a Mariei, care riscau să fie înecaţi în urma atacului asupra maşinilor ce alimentau oraşul cu energie (5)” (vezi p4, un cadru ilustrativ din ultima parte a filmului, care poate trimite şi la Titanic- S.U.A. 1997). Imaginile cataclismului provocat de muncitori stârnesc şi alte amintiri “cinematografice”: Potyomkin (1925) şi Oktyabr (1928, un an după Metropolis), unde Eisenstein s-a folosit de decoruri reale pentru a reconstitui atacul distrugător al bolşevicilor asupra Palatului de iarnă din Petrograd. “Neobosita presiune de a revoluţiona producţia este menită să răbufnească, alterând condiţiile de producţie şi relaţiile sociale (6)”- scrie Berman înainte de a cita din Manifest: “Permanenta înnoire a mijloacelor de producţie, neîntrerupta tulburare a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie disting epoca burgheziei de timpurile precedente. Relaţiile vechi şi stabile, cu suita lor de idei venerabile sunt înlocuite de altele noi, care la rândul lor devin depăşite înainte de a se osifica. Tot ce este solid se topeşte în aer, tot ce este sfânt e profanat, iar ca urmare oamenii sunt forţaţi să privească cu ochi reci adevăratele condiţii ale vieţii lor şi ale relaţiilor cu ceilalţi”. În textul de mai sus recunoaştem fără să vrem o descriere avant-la-lettre a post-modernismului, cu a sa obsesie pentru nou, pentru fragmentarea spaţiului şi vidarea timpului.
În 1927, la premiera americană a filmului Metropolis, New York Times scria: “(...) o înfăptuire remarcabilă, o minune a tehnicii cu picioare de lut, un film lipsit de suflet, asemeni femeii fabricate din scenariu (8)”. Într-un interviu din anii ’60, Lang, refugiat de 20 de ani în S.U.A., răspundea uşor plictisit la o întrebare despre Metropolis astfel: “De ce vă interesează atât de mult un film care nu mai există ?”. Într-adevăr, după 1933, când Lang a refuzat (în favoarea tinerei Leni Riefenstahl) oferta lui Goebbels de a deveni cineastul partidului nazist şi a fugit în Franţa, destinul filmului Metropolis a luat o turnură sumbră. Un sfert din negativul original a fost distrus, iar restul a zăcut în rafturi pentru câteva decenii de uitare. În 2002, în urma unei restaurări la Munchen, a fost prezentată o variantă cât mai apropiată de cea din 1927. Prezent la premieră, criticul american Roger Ebert nota: “Ca toate filmele mari, Metropolis a reuşit să creeze un timp, loc şi nişte personaje atât de impresionante încât devin parte a arsenalului vizual prin care ne imaginăm lumea”.

Privind varianta restaurată suntem marcaţi, încă o dată, de ideile politice specifice unei epoci în care cei mai influenţi artişti erau de stânga (în frunte cu Chaplin şi Picasso), dar şi de câteva secvenţe care au fost suprimate în variantele anterioare. Gândindu-mă la versiunea de la Cinematecă, nu-mi puteam aminti o secvenţă care, la vizionarea copiei restaurate, mi-a lăsat o senzaţie puternică: prima întâlnire dintre Freder şi femeia-robot (înzestrată cu chipul şi asemănarea Mariei - vezi p5). Avem de aface cu un tur de forţă expresionist, la graniţa cu suprarealismul. Virtuozitatea montajului ne aruncă în ochi cadre scurte (maxim 2 secunde) menite să compună gradat oroarea degenerată în halucinaţie a lui Freder, care simte esenţa negativă a femeii, deşi aceasta seamănă cu iubita sa, Maria. Freder înţelege impulsurile inimii, înainte de a-şi asculta creierul, iar asta îl ajută să facă diferenţa dintre uman şi artificial. De aceea Maria vede în el adevăratul Mediator (un fel de Neo din Matrix), adică Alesul, cel care poate aduce echilibrul necesar între clasa muncitoare, mizerabilă, dezumanizată, şi clasa conducătoare, cinică şi desprinsă de realitate, deci şi mai dezumanizată. Secvenţa în discuţie începe cu planuri apropiate- portretul femeii(-robot), apoi figura schimonosită a lui Rotwang- savantul nebun care o construise, urmată de imaginea simbolică a Morţii. Nici un artificiu formal nu este ocolit în acest asalt vizual: filmări combinate, supraimpresiuni, desen peste film. Freder este copleşit de groază, iar în finalul secvenţei îl vedem plonjând într-un hău indefinit, traversat pe orizontală de arcuri incandescente. Putem recunoaşte aici motive suprarealiste precum detaliul de ochi (care în 1929 va deveni emblema Câinelui Andaluz de Bunuel), gotice, baroce (Moartea, desprinsă dintr-un ansamblu statuar al catedralei îl ameninţă pe Freder cu coasa), precum şi elemente de expresionism abstract à la Hans Richter şi Oskar Fischinger (pionieri ai filmului abstract).
“În anii ’20 se ştergeau barierele dintre film şi celelalte arte. Expresionismul abstract, dada şi modernismul pătrundeau în procesul de realizare a filmelor, iar regizori precum Fritz Lang şi F. W. Murnau absorbeau multe din ideile artiştilor şi scriitorilor vremii (10)”. Iată ce spunea Fritz Lang în 1926, în timpul montajului final pentru Metropolis: “Poate că nu au mai existat timpuri în care căutarea noilor forme de expresie să fie atât de hotărâtă ca acum. Revoluţiile din pictură, arhitectură, muzică, vorbesc despre acuta nevoie a artiştilor de a da viaţă sentimentelor prin mijloace originale. Filmul are un avantaj în faţa altor arte: eliberarea de timp şi spaţiu. Expresivitatea naturală a mijloacelor sale formale îl face mai bogat. Cred că această nouă artă este abia la început, iar odată cu eliberarea de toate împrumuturile, va putea explora posibilităţile nelimitate ale cinematografului pur (11)”.
Crezul lui Lang este împlinit în zilele noastre, când posibilităţile cinematografului digital au depăşit orice aşteptări. Trăim într-o lume cu computere, celulare şi copii “emo”, pe care unii au numit-o “post-istorie”. O (post-)epocă în care oraşele nu sunt chiar atât de alambicate ca în Metropolis, dar sunt mai aglomerate! Traficul din Metropolis, cu Benz-urile albe de epocă, aerisit şi supraetajat, este un vis frumos pe lângă coşmarul unei zile de lucru în Bucureştiul anului 2008. Oamenii “muncii” nu trăiesc sub pământ, ci în cutii de chibrituri, la periferie. Nu există două clase (supuşi şi conducători), ci una singură, pentru care atât limitele imaginaţiei, cât şi cele materiale, au fost eliminate după prăbuşirea blocului comunist. De la cei mai săraci până la cei foarte bogaţi, toţi cetăţenii au dreptul de a visa la o viaţă dulce, îmbelşugată şi confortabilă, iar acest drept îi uneşte. Diferenţele apar doar atunci când unii trăiesc visul (devenit un banal dat cotidian), iar alţii speră că îl vor trăi după 20 de ani de rate plătite la bănci. Aceste diferenţe nu (mai) pot provoca, însă, revoluţii, de vreme ce toţi indivizii Metropolis-ului actual par a fi fericiţi, pentru că au la ce să viseze. Iată detaliul care i-a scăpat lui Marx în 1848: imaginaţia. Capitalismul a învins datorită ei !
Poate că Metropolis este un film atât de important astăzi tocmai pentru că ne face să visăm, dar şi să medităm la felul în care a evoluat lumea în care trăim. Faptul că întrebările lansate de Lang cer încă răspunsuri a întărit rezistenţa filmului în faţa trecerii timpului.

NOTE
1 apud Art In Theory 1815-1900, Hermann Bahr- The Modern, pag. 908-909
2 traducere liberă după The Metropolis and mental life, Georg Simmel, Blackwell Publishing- ediţie electronică online, pag. 11
3 ”Radiant City- The timely return of Fritz Lang's Metropolis“, David Edelstein, Slate.com 2002
4 apud All That Is Solid Melts Into The Air, Marshall Berman, (traducere liberă) Verso 1997, pag. 93
5 ”Radiant City- The timely return of Fritz Lang's Metropolis“, David Edelstein, Slate.com 2002
6 All That Is Solid Melts Into The Air, Marshall Berman, (traducere liberă) Verso 1997, pag. 94-95
8 “A Compendium of Resources on Fritz Lang's Metropolis”, compiled by Michael Organ, Australia, http://www.michaelorgan.org.au/metroa.htm 2007
10 “A Compendium of Resources on Fritz Lang's Metropolis”, compiled by Michael Organ, Australia, http://www.michaelorgan.org.au/metroa.htm 2007 ,
11 apud “A Compendium of Resources on Fritz Lang's Metropolis”, (interviu F. Lang, Die Literarische Welt, 2, 1 October 1926)

BIBLIOGRAFIE
Art In Theory 1815-1900, Charles Harrison, Paul Wood, Jason Gaiger, Blackwell Publishing 2005;
The Metropolis and mental life, Georg Simmel, Blackwell Publishing- ediţie electronică online;
Art In Theory 1900-2000, Charles Harrison, Paul Wood, Blackwell Publishing 2006;
All That Is Solid Melts Into The Air, Marshall Berman, Verso 1997;
”Radiant City- The timely return of Fritz Lang's Metropolis“, David Edelstein, Slate.com 2002;
Modernity and Self-Identity, Anthony Giddens, Polity Press 1996;
“A Compendium of Resources on Fritz Lang's Metropolis”, compiled by Michael Organ, Australia, http://www.michaelorgan.org.au/metroa.htm 2007
Fritz Lang and Metropolis: The First Science Fiction Film, Erika Hawkins, http://www.geocities.com/Area51/5555/erika.htm#resume

Can't wait to see: The Vintner's Luck

2008-10-15T15:21:00.000-07:00

Franţa începutului de secol XIX, mult vin, ceva romance şi Gaspard Ulliel în rolul unui înger pe nume Xas...

Poate ar fi mai bine să aştept măcar să se anunţe data premierei, dar "The Vintner's Luck" sună mult prea promiţător. Adaptare a unui roman cu acelaşi titlu semnat de scriitoarea neo-zeelandeză Elisabeth Knox (şi pe care nu cred că îl au la Anthony Frost...), filmul spune povestea unui tânăr viticultor care, pe la 1809, încearcă să creeze vinul perfect, între două discuţii filozofice cu cel mai bun prieten al său, un înger decăzut.

Pe scurt, un fel de "Wings of Desire" de epocă şi o veste bună pentru cei care cred că nu e exclus ca îngerii să umble printre noi.

Site-ul "The Movie Fanatic" a început încă din vară o campanie de promovare a filmului. Până la premiera de anul viitor, nu ne rămâne decât să sperăm că tot entuziasmul ăsta nu a fost pentru nimic.

Blindness ("Orbitor")

2008-10-04T16:48:00.000-07:00

După cartea lui Saramago. Un film bun din genul social-apocaliptic (ca şi Lord of the Flies, Das Experiment şamd.) Făcut într-un stil minimalist, ca o piesă de teatru, într-un cadru izolat - un lagăr de carantină mizerabil - cadru care se lărgeşte către sfârşit, cu mare efect prin scenele şi mai ales peisajele de haos apocaliptic foarte bine realizate în Toronto şi Montevideo (cu un buget serios, presupun). Juliane Moore e foarte bună în rolul principal, ca şi partenerul ei Mark Ruffalo; dinamica dintre cei doi redă bine ideea filmului, de solidaritate, speranţă şi retincenţă într-un mediu în care se întâmplă evenimente revoltătoare, de la furt, la viol brutal şi crimă, trecând prin mândrie, adulter, furie, nepăsare, cinism şi alte păcate.

Câteva referinţe suplimentare:

Situl filmului
Rotten Tomatoes
Pagina filmului pe Wikipedia
Pagina cărţii Blindness şi a urmării Seeing pe Wikipedia

Cui i-e frica de Bardem?

2008-08-30T17:32:00.000-07:00

Sau cine crede ca Woody Allen nu poate să faca un film mai bun decât Match Point? Ei bine, nu mai trebuie să aşteptăm. Penelope Cruz e nemaipomenită, Scarlett drăguţă ca-ntotdeauna, mai are timp să devină o actriţă. În rest, o satiră moralistă din aceeaşi serie, fără îndoială cel mai bun film dintre cele mai recente. Mi-a plăcut foarte tare, fiecare minut e bine lucrat iar povestea e mult mai complexă, aşa cum sunt şi personajele principale (mai puţin "Christina" adică Scarlett, umbrită chiar şi de colega ei americană!).

Fara nici un fel de legatura cu filmul

2008-08-02T06:05:00.001-07:00

Publicitate :D
http://www.nemira.ro/blog/

2008-07-30T04:23:00.001-07:00

Pentru cine nu a vazut... Filmul "Elevator", Joi, 31 iulie, ora 19,00, in Club Fabrica.

"Elevator" - este filmul de debut al lui George Dorobantu, realizat cu (atentie!!) 200 E.

Mystery Science Theater 3000

2008-07-29T10:30:00.001-07:00

Every year Hollywood makes hundreds of movies. This is one of them.

Simt nevoia să mă ocup de un gen de film neglijat de multă lume şi anume filmul prost. Acesta are multe lucruri să ne înveţe, iar ca să realizezi un film prost... bun, îţi trebuie unele cunoştinţe în materie de cinema, o doză mare de curaj şi un simţ al umorului neglijat de marii regizori ai secolului 20.

Seria Mystery Science Theater 3000 începută în 1988, şi terminată în 1996 cu un film pentru marele ecran analizează o serie de filme proaste produse la Hollywood. Atât de proaste incat pana şi Boolywood-ul s-ar fi spălat de mâini de ele.

Coşmarul oricărui cinefil când intră într-o sală de cinema îl reprezintă criticii de film şi comentatorii de la faţă locului. Imaginaţi-vă o sală de cinema, iar în faţă voastră un om şi câţiva roboţei plictisiţi şi pregătiţi ca la orice dialog să intervină într-un mod spiritual. Spiritual pentru ei, desigur. Tu nu ai pe cine să chemi şi eşti blocat la cinema până când filmul ajunge la credite. De la comentarii idioate şi sexiste până la aluzii către filmele care au făcut istorie, personajele mai sus amintite te fac să renunţi la pop-corn şi să participi activ la denigrarea peliculei la care eşti obligat să asişti. Producţia Hollywood nu implică doar blockbusteruri, ci şi bullshituri (să mă scuzaţi de exprimare). Chiar dacă filmele prezentate inMST3000 sunt din anii '50-'70, se poate realiza fără un efort considerabil o serie nouă care să includă filmele lui Steven Seagal şi a lui Chuck Norris.

P.S. Gata. Am terminat cu prostiile. Îmi pun un film de Lynch şi mă pun să dorm pe muzică lui Angelo Badalamenti. Dacă fac infarct în somn, să ştiţi că l-am visat pe pitic.

2008-06-19T09:27:00.000-07:00

www.ipiff.ro - for more information please contact me :D

Cinci succese mari pentru cinci filme mici

2008-06-11T10:30:00.000-07:00

www.metropolisfilm.ro - Pentru mai multe informatii :)

Rien ne distingue les souvenirs d'autres moments...

2008-05-10T14:40:00.000-07:00

din seria "filme influente", după L'anée dernière... vă ofer integral o ciudăţenie mai scurtă, La Jetée. Probabil aţi văzut remake-ul (12 Monkeys).

English

Français

They all deserve to die...

2008-04-26T07:21:00.000-07:00

Recunosc că percepţia mea asupra personajului Sweeney Todd este distorsionată de faptul că el îmi este cunoscut doar prin intermediul filmului. Din motive obiective, nu am reuşit să văd nici una dintre versiunile scenice, (cea mai apreciată fiind cea cu Len Cariou şi Angela Lansbury în rolurile principale, prin anii ’70, dacă nu mă înşel).

Sweeney Todd este, la urma urmei, o poveste moralizatoare, care lucrează pe aceleaşi principii ale melodramei ca orice alt musical. Ceea ce îl face diferit este faptul că reuşeşte să ascundă acest lucru până în ultimul moment. Îşi acoperă adevăratul scop cu litri de sânge, comedie neagră şi replici ascuţite ca o lamă. Povestea nevinovatului bărbier Benjamin Barker, devenit maşină de ucis sub numele de Sweeney Todd este povestea unei răzbunări aşteptate şi dorite mai mult decât orice care, la sfârşit, îşi pierde orice semnificaţie.

Londra lui Tim Burton arată ca decorul pentru un desen animat macabru (pentru cine a văzut Corpse Bride, sunt exact decorurile de acolo transpuse în 3D). Johnny Depp e ciudăţel (nu se poate abţine), dar se vede cât de mult îi place să joace acest personaj, Bărbierul Diabolic, iar scânteia de nebunie din ochii lui este cât se poate de autentică. Ca look, este un Edward Scissorhands după-20-de-ani, cu o şuviţă albă à la Beetlejuice (sau Susan Sontag :D) În rolul doamnei Lovett, Helena Bonham-Carter, înjurată de fanii hardcore ai musical-ului pentru că nu e Angela Lansbury, e o frumuseţe goth (aş ucide pentru costumele ei!), în acelaşi timp seducătoare, fragilă şi amenintăţoare. Sacha Baron Cohen este surprinzător (vorbim de Borat aici...) în rolul bărbierului rival (şi nu atât de italian pe cât se vrea) Adolfo Pirelli – The king of barbers, the barber of kings! Alan Rickman este, ca de obicei, personajul negativ fermecător şi subtil, cu un sidekick dezgustător, dar amuzant, interpretat de Timothy Spall.

Piesa centrală a musical-ului / filmului este cântecul Epiphany. În poveste, el marchează momentul în care Sweeney Todd îşi asumă destinul, hotărându-se să taie gâturi nevinovate în speranţa că într-o zi va ajunge la cel al judecătorului Turpin. Filozofia lui este nihilistă şi cu atât mai şocantă cu cât nimeni nu poate dovedi că ceea ce spune el nu este adevărat.

They all deserve to die
Tell you why, Mrs. Lovett, tell you why

(Adică, stai o clipă să-ţi explic de ce spun asta...)

Because in all of the whole human race, Mrs. Lovett
There are two kinds of men and only two
There’s the one staying put in his proper place
And the one with his foot in the other one’s face.

(Cel care ştie mai bine e binevenit să mă contrazică...)

Jude Law-Seria filmelor britanice şi americane

2008-04-22T23:41:00.000-07:00

British actor. Născut în aceeaşi zi ca mine-29 decembrie, Capricorn. Învaţă actoria la National Youth Music Theatre, de la vârsta de 12 ani, iar la 17 ani apare pe ecran. De atunci îşi continuă cariera pe marile ecrane. De ce mi se pare simpatic? Pe lângă faptul că a fost roommate cu Ewan McGregor, joacă în filme "cool" şi "indiscrete".

L-am văzut săptămâna trecută în 2 filme, alături de marele actor britanic Michael Caine, şi alături de cântăreaţa Norah Jones. O să apară şi la noi aceste 2 filme, aşa că nu vă spun despre ce este vorba...să păstrez misterul. Însă pot să remarc că Jude Law are un fel dickensian de a interpreta, un stil rather quiet and still rebel like, judecând după confruntarea cu Michael Caine în scenele din "Sleuth", iar pe de altă parte are un şarm de conte francez, extrem de subtil şi relaxat alături de femei-"My Blueberry Nights" (2007 both). Văzându-l tronând nonşalant, într-un cot cum se spune, îmi aminteşte de scena cerşetorului înţelept care se pare că le ştie pe toate. Dar uitându-te atent, Jude Law are o eleganţă în mişcări, un dramatism ce respiră din jocul actorilor de teatru. Nu este uşor să joci degajat în faţa lui Michael Caine, nici să pari versat în actorie. Dar aparent Jude Law se distanţează de jocul lui Ewan McGregor. Un je ne sais pas quoi, the charm itself îi apare în ochi. Acel lucru pe care eu îl ador în ochii unui actor care se confruntă cu el însuşi pe o scenă. Aici vorbesc de reprezentaţia din "Sleuth", care este una foarte colorată şi mişcătoare la propriu şi la figurat. Este un cameleon.

În "My Blueberry Nights", Jude Law este un lover tăcut şi aşezat în mica lui afacere, aşteptând tăcut finalul. În ipostaza de "mic drăcuşor isteric şi simpatic" sau în ipostaza de "quiet lover", Jude Law are o mină aristocratică, rather cool, dar specială. El este cel care pune accentul în tot. Acel element dintr-o poveste la care toţi se întorc în final. Nu ştii de ce se face un ocol, apoi totul capătă culoare şi sens-the element of the matrix.

Enjoy the movies!-aştept reacţii...

De la Brazil la Fellini (II)

2008-04-22T13:49:00.000-07:00

Vă mai amintiţi de prima parte, nu? Păi, dacă nu, atunci v-o reamintesc eu imediat: era vorba despre o modalitate naivă şi fascinantă de a viziona filme, fără a fi interesat de tot felul de detalii, spuneam eu, neinteresante. Ce…doar nu vreţi să spuneţi că voi v-aţi născut cinefili? Şi că, de fapt, aţi început cu Fellini şi nu cu desenele animate de pe Cartoon Network? Îmi închipuiam eu că nu! Da’, uite aşa...câte un desen, câte un desen animat, am ajuns să vedem şi Fellini, ba mai mult, chiar să-l şi înţelegem.

Despre filmele lui Fellini aş putea să vorbesc o grămadă, nu alta. Dar, din păcate, sau din fericire – depinde cum vă place -, o să mă limitez la o singură chestiune: la ideea cea mai importantă – după mine – pentru înţelegerea multor filme felliniene.

Un subiect, o temă care revine mereu în multe filme de-ale lui este „lumea spectacolului”, „lumea filmului”, a circului. Cu toate astea, pe Federico îl interesează cel mai mult „viaţa adevărată”, reală; s-o surprindă şi să ne-o arate din mijlocul ei, aşa cum este ea. Cum facem, astfel, trecerea de la „lumea spectacolului, a filmului” la viaţa reală? Simplu: printr-o idee super tare a lui Fellini. Această ideea ne-o spune el însuşi într-un interviu, şi e ceva de genul următor: lumea spectacolului (fie film, teatru, circ sau altceva) este o modalitate, printre cele mai fascinante şi eficiente, de a prezenta viaţa, înţeleasă la rândul ei ca un spectacol.

Cu ajutorul acestei idei programatice, pot să fie înţelese multe filme „grele” de-ale lui Fellini, cum ar fi: Otto e mezzo, Intervista, I clowns, La voce della luna şi altele. Dar despre Fellini se poate vorbi mult, aşa că mă opresc aici, fie şi numai pentru a nu plictisi acel cititor imaginar.

New site on board

2008-04-14T13:04:00.000-07:00

http://www.greencine.com/central/

:)

Multiperversitate sinestetica - Crash (Cronenberg / Ballard 1996)

2008-04-13T15:06:00.000-07:00

Holly Hunter imi e tare nesuferita, Elias Koteas e mecanic (ca joaca numai roluri de instalator sadic e altceva), Deborah Unger este nelinistita, intotdeauna superba (nu numai fizic) si merita in general roluri mai bune decat primeste; Rosana Arquette e o actrita de mana III - sora-sa Patricia e mult mai talentata, James Spader e doar mediocru.

Cu toate acestea filmul mi s-a parut reusit! Un caz ciudat.

Site

2008-04-09T12:44:00.001-07:00

Am gasit un site dragut.. cred ca multi dintre noi sunt interesati:

http://www.film-philosophy.com/

Va invit..

It's a MUST: "Once" (2006), de John Carney

2008-04-09T03:17:00.000-07:00

Seria filmelor americane & britanice

2008-04-09T02:48:00.000-07:00

Îmi propun să analizez pe acest blog o serie de filme pe care le-am văzut în ultima perioadă şi care mi-au creat un profund sentiment de apartenenţă la un anumit gen de gândire. Pentru că este inutil să propun nişte filme, fără să analizez modalitatea lor de a te pune să gândeşti şi să deconstruieşti universul cinefilic. Prima atracţie faţă de cinema este una instinctivă, debordantă, dependentă faţă de ecran, de peliculă.

O să postez o serie de linkuri, unde puteţi să citiţi deja o analiză a filmelor respective. Dar să schiţez întâi cadrul analizei mele. Pentru a analiza imaginea trebuie să intri cu capul într-un halou. Acest halou se numeşte universul filmului, suma de imagini şi idei care formează pelicula. Ca şi cum ar intra cineva într-o carte şi brusc ar fi derutat de multitudinea de secvenţe multiplicate la infinit. Când intri într-un film, la propriu, ai impresia că se află pe undeva o poveste scrisă. Un mod de a gândi decurge din secvenţele filmului- de ce apar imaginile în acea ordine? Este întrebarea de bază, shakespeariană maybe. Eu pornesc întotdeauna de la această premisă şi-mi imaginez de ce regizorul a ales acea ordine a secvenţelor. Este clar o dovadă de gândire regizorală, un mod de a construi universul cinefilic. În acele momente cineva a pus accentul pe o idee, şi nu a ales-o la întâmplare.

O să încep cu analiza filmului-3:10 to Yuma. http://www.imdb.com/title/tt0381849/

Pretty nice. Nu e the best, dar are actori buni şi o idee care mi-a plăcut mult, remake-ul westernului. Este foarte greu, dacă aţi observat să vezi un remake bun în zilele astea. Parcă toate ideile s-au oprit ages ago, şi orice remake e mai mult sau mai puţin o copie fadă a originalului. Ideea de a fi opus sistemului şi în acelaşi timp să îi supravieţuieşti pune la îndoială scara de valori umane. Watch it! Binele se volatilizează şi răul rămâne în picioare, concluzia fiind că răul s-a transformat în bine. Până la urmă subtextul dostoievskian este mai mult decât evident. Poate de aceea m-a atras filmul foarte mult.
Linkul analizei filmului este: www.egophobia.ro , la secţiunea critică-film.
Şi nu este greu să îţi dai seama că sunt unele filme bune, de unde poţi să extragi chiar o idee...hmmm, e adevărat.

http://www.egophobia.ro/17/critica.html#5

De la Brazil la Fellini (I)

2008-04-08T13:45:00.000-07:00

Nu există, cred, nicio legătură între Brazil şi Fellini; sau, dacă există cumva şi nu ştiu eu, oricum nu contează. Şi, cu toate astea, există un raport de complementaritate între viziunea din această postare, schiţată în jurul filmului Brazil şi cea care va urma, şi care se va învârti în jurul lui Fellini.

Mi-a plăcut mult acest film, cum am mai spus, dar mă repet pentru că mi-a plăcut într-un mod special. L-am văzut în urmă cu câţiva anişori buni. Nu ştiam pe atunci că este o interpretare liberă şi parodică a romanului „1984” (nu mai are rost să spun de cine e), pe atunci oricum nu-mi păsa, cum nu-mi păsa nici cine era regizor; astfel de detalii n-aveau niciun farmec.

L-am vizionat, însă, cu nerăbdare, dar şi cu o atenţie naivă. Îmi recomandase filmul un prieten (era filmul lui preferat), spunându-mi şi ca trebuie să fiu foarte foarte atent; ba, mai mult, că trebuie să fiu atent la fiecare detaliu, că dacă scap măcar unul, nu mai înţeleg nimic din film.

Şi, uite aşa, am fost numai ochi şi urechi. Dar, numai în legătură cu un mic, dar important, detaliu am fost de acord cu prietenul meu. Este vorba de momentul când cade o insectă (o muscă parcă) în maşina de scris şi se produce aceea eroare de la care porneşte tot tămbălăul care urmează.

Am remarcat, totuşi (că doar m-am uitat cu mare atenţie), felul, care n-avea cum să nu-ţi placă, în care parodiază şi ironizează birocraţia, neatribuindu-i, însă, nicio semnificaţie sau interpretare; cum, de altfel, a reuşit să mă „prindă” şi să mă transpună şi pe mine în frumosul vis visat de personajul principal, pe care nu-mi aduc aminte cum îl cheamă, şi nici n-am chef să mă uit pe www.imdb.com.

Oricum, cam ăsta era modul în care vedeam pe-atunci filme; aşa…, naiv şi plin de fascinaţie; şi ce plăcut era…

What Ever Happened to Bette and Joan?

2008-04-06T04:40:00.000-07:00

Bette Davis si Joan Crawford in What Ever Happened to Baby Jane? (1962) - o intalnire de exceptie la TVR Cultural, acum cateva zile. De mult caut ocazia de a vedea acest film pe indelete. Ca de obicei, va voi scuti de banalitatzi gen "face parte din seria filmelor despre Hollywood ca si Sunset Blvd. (1950)", sau Bette si Joan erau rivale inca din 1930, atat in realitate cat si in scenariul acestui film. Robert Aldrich a profitat de situatia celor doua starlete expirate, aranjand ciocniri multiple si, de la un moment enervante, intre ele. Eu "am tinut" de la inceput cu personajul interpretat de Joan Crawford, dar la final mi-am dat seama ca Bette Davis ma facea s-o urasc tocmai pentru ca era o acritza dementziala ! Dincolo de actiunea (previzibila) pe care fiecare cinefil doreste sa o descopere singur (eu ma bucur ca nu stiam prea multe detalii inainte de a vedea acest film), voi semnala doar cateva elemente speciale: scara interioara (vezi Psycho din 1960), vocile actritzelor de moda veche, comunicand mai mult prin timbru decat prin cuvinte, costumele (premiate cu Oscar) si finalul, cand semnificatiile sunt aruncate deodata intr-o oala mai mare - oceanul, regretele, delirul, timpul, copilaria...
More on http://cinekis.blogspot.com/