Mystery Science Theater 3000

Every year Hollywood makes hundreds of movies. This is one of them.

Simt nevoia să mă ocup de un gen de film neglijat de multă lume şi anume filmul prost. Acesta are multe lucruri să ne înveţe, iar ca să realizezi un film prost... bun, îţi trebuie unele cunoştinţe în materie de cinema, o doză mare de curaj şi un simţ al umorului neglijat de marii regizori ai secolului 20.

Seria Mystery Science Theater 3000 începută în 1988, şi terminată în 1996 cu un film pentru marele ecran analizează o serie de filme proaste produse la Hollywood. Atât de proaste incat pana şi Boolywood-ul s-ar fi spălat de mâini de ele.

Coşmarul oricărui cinefil când intră într-o sală de cinema îl reprezintă criticii de film şi comentatorii de la faţă locului. Imaginaţi-vă o sală de cinema, iar în faţă voastră un om şi câţiva roboţei plictisiţi şi pregătiţi ca la orice dialog să intervină într-un mod spiritual. Spiritual pentru ei, desigur. Tu nu ai pe cine să chemi şi eşti blocat la cinema până când filmul ajunge la credite. De la comentarii idioate şi sexiste până la aluzii către filmele care au făcut istorie, personajele mai sus amintite te fac să renunţi la pop-corn şi să participi activ la denigrarea peliculei la care eşti obligat să asişti. Producţia Hollywood nu implică doar blockbusteruri, ci şi bullshituri (să mă scuzaţi de exprimare). Chiar dacă filmele prezentate inMST3000 sunt din anii '50-'70, se poate realiza fără un efort considerabil o serie nouă care să includă filmele lui Steven Seagal şi a lui Chuck Norris.

P.S. Gata. Am terminat cu prostiile. Îmi pun un film de Lynch şi mă pun să dorm pe muzică lui Angelo Badalamenti. Dacă fac infarct în somn, să ştiţi că l-am visat pe pitic.

Tarantino's Mind

Brazil

It's about flights of fantasy. And the nightmare of reality. Terrorist bombings. And late night shopping. True Love. And creative plumbing.

Pornind de la 1984 al lui Orwell, in 1985 Terry Gilliam a reusit sa filtreze opera distopica scrisa in 1948, imbinand-o intr-un mod original cu umorul negru englezesc exersat la proiectul Monty Phyton. Mai mult o avertizare decat un film, pelicula alterneaza inca de la inceput intre vis si realitate, intre totalitarism si libertate, singurul element prezent in ambele lumi fiind un cantec care ne transpune instant pe o plaja sud-americana intr-o seara de vara.

Conductele, multele conducte dau impresia unui burti sfartecate de balene si prin intermediul lor ne este prezentat si un guest star de exceptie in personajul lui Harry Tuttle (Robert de Niro). Chitante, foarte multe chitante care ne transpun tot mai aproape de realitatea zilnica.

Excelenta regizorala a lui Gilliam se manifesta si violent printr-o serie de prim planuri false, de domeniul a "cum ar trebui sa fie", lovindu-ne apoi imediat cu "ceea ce este". O poveste de dragoste onirica si o incercare de transpunere facuta de personajul principal. Un deznodamant previzibil, dar foarte potrivit peisajului prezentat. Personaje sadice de o rautate cutremuratoare culminand cu o dactilografa care transpune pe hartie urletele de durere a torturatilor. Atentie: Replicile dure ("tip drujba") presarate prin dialoguri risca sa fie trecute cu privirea la prima vizonare.

Shit. We're all in it together! sunt vorbele lui Tuttle, corectate ulterior de un panoul publicitar: Hapiness. We're all in it together!

Diferenta mica dintre roman si film simplifica orice comentarii despre mersul lucrurilor si despre societatea plasata somewhere in the 20th Century. Un film nu pentru toate gusturile, un umor dur si la care nu vei lacrima in hohote, o opera de arta creata de unul din cei mai buni comedianti ai secolului XX. Vechi, dar bun.

Have a laugh at the horror of things to come.