Facem o pauza de la Regula jocului al lui renoir, ca sa ne intoarcem la 432. Alex spune: filmul asta e unul slab, care nu poate sa fie catalogat dupa alte filme de valoare care au stat in frunte la Cannes. Daca este sa punem lucrurile asa, riscam sa transmutam viziunea Cannes-ului in spatiul Oscarului. Faptul ca la Cannes juriul se schimba de la an la an si ca este si atat de variat (nu doar critici de film, de exemplu), ca e prin excelenta spatiul cel mai deschis in care minti luminate vin si judeca daca exista ceva de valoare acolo sau nu, faptul ca sunt capabile sa sa contextualizeze si sa grupeze, sa vada mai mult decat "bucata" respectiva, ca o pot recepta drept un fragment din ceva mai mare si mai cuprinzator.. etc - toate acestea te obliga sa privesti problema cu mai multa suspiciune. De ce spun asta? Sa vedem: 432 trebuie analizat secvential:
* el este un film romanesc, ce face parte dintr-o serie de filme contemporane, se claseaza printre ele si alaturi de ele incearca sa stabileasca un gen , un tip, o caracteristica - ceea ce revistele numesc "genul cinematografic romanesc";
* 432 mai aduna si mai pune pe tapet inca o imagine, alaturi de altele, in care comunismul este reprezentat. Trebuie sa intelegem ca ceea ce a reprezentat Durerea unui popor timp de atatia ani trebuie curatat - trebuie in primul rand spus pe fata si scos in evidenta, si in al doilea rand, trebuie asumat - populatia romaneasca, pentru a iesi din comunism (lucru pe care inca nu l-a facut) trebuie sa inteleaga ca acesta era RAU, ca in el, tot ce era mai macabru era la ordinea zilei; exista in continuare nenumarati oameni care nu-si mai amintesc de aprozare, de cozi, de lipsuri etc - nu am sa stau sa insir, e inutil;
* aceasta spalare de ceea ce inseamna comunism, Mungiu ( si nu e singurul) a ales sa o faca nu metaforic, nici comic (cum a fost California Dreamin', care, by the way, e dupa o poveste reala), ci cat se poate de realist (intregul film isi spune cuvantul);
* mai exista si problema concurentei: 432 nu este in competitie cu filmele mentionate de Alex, ci cu cele de anul acesta; te-ai intrebat daca nu cumva filmele celelalte nu se ridicau la inaltimea lui?
In fine - eu una sunt de parere ca seria aceasta de filme reci inca nu trebuie sa se termine - nu am ajuns inca la stupefactie totala. Un regizor iesit de pe bancile Academiei si tocmai a lansat o chestie care se cheama Ingerul necesar cred, zice ca el incearca sa se detasesze de acest val si sa faca ceva de-al lui. Si inca nu am vazut filmul, nu ma pronunt, dar am auzit cate ceva despre el si mi se pare ca se etaleaza doar o frustare de ordin personal pe niste bani relativ publici. Cu asta trebuie sa ne lamurim.
(va urma)
Wednesday, November 7, 2007
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
1 comment:
M-ai provocat cu replica asta la comentariul meu. Recunosc!!!! Mungiu mi-e antipatic si nu ma pot abtine sa-l judec prin prisma acestei prejudecati. Insa trebuie sa recunoastem odata pentru totdeauna ca,in ultimii 16 ani, "artistii" nostri ne-au reprezentat in strainatate cu lucrari care exploreaza obsesiv acelasi univers sordid al ruinelor comunismului. Si nici macar nu e vorba despre comunism in general, ci despre ultimii ani, cand foamea si conditiile austere de viata au permis explozia bubei in decembrie 89. Cine a trait in anii 70 are amintiri chiar placute. Deci Mungiu si confratzii sai raman calatzi pe uratzenia unei lumi despre care nu avem inca o viziune detasata si cat mai corecta, cum o incercat Polanski in Pianistul- singurul film "fair-play" despre Holocaust pe care l-am vazut. Aceasta "the bigger picture" ar trebui sa includa acele parti cu adevarat frumoase din anii 80, parti care cu siguranta au existat si au creat in sufletele romanilor speranta si dorinta de a merge mai departe. Daca foametea nu se agrava eram si azi comunisti bine mersi, cu toate interdictiile de avort si de libertate de exprimare.
Deci ce incerc eu sa arat in aceasta pledoarie furibunda impotriva incursiunii lui Mungiu in cosmarurile unei epoci, este ca dezvelirea insistenta a ranilor mai mult sau mai putin cicatrizate ale romanilor in fatza unor imbuibatzi de la Cannes,care dupa proiectia filmului au filosofat probabil in fatza unei farfurioare de caviar, imi seamana rusinos de mult cu gesturile patetice ale unui cersetor in fatza unui Jeep Grand Cherokee, singura diferentza fiind rezultatul prestatiei - in cazul lui Mungiu un Palme D'Or!
Sunt rautacios, dar trebuie sa incetam odata cu cersitul compasiunii occidentalilor, care abia acum incearca vag gustul amar al vietzii din "orientul" Europei, odata cu migratzia masiva a tziganilor din Romania!
Sa inchei totusi pe un ton optimist, cu vorbele baronesei Emma Nicholson : "Au fost 50 de ani mizerabili pentru Europa, dar acum totul s-a terminat...". E momentul sa ne simtim si noi ca acasa in aceasta Uniune, care ne-a imbratzisat, sper eu, pentru valorile si frumusetile noastre.
Post a Comment