De la Brazil la Fellini (II)

Vă mai amintiţi de prima parte, nu? Păi, dacă nu, atunci v-o reamintesc eu imediat: era vorba despre o modalitate naivă şi fascinantă de a viziona filme, fără a fi interesat de tot felul de detalii, spuneam eu, neinteresante. Ce…doar nu vreţi să spuneţi că voi v-aţi născut cinefili? Şi că, de fapt, aţi început cu Fellini şi nu cu desenele animate de pe Cartoon Network? Îmi închipuiam eu că nu! Da’, uite aşa...câte un desen, câte un desen animat, am ajuns să vedem şi Fellini, ba mai mult, chiar să-l şi înţelegem.

Despre filmele lui Fellini aş putea să vorbesc o grămadă, nu alta. Dar, din păcate, sau din fericire – depinde cum vă place -, o să mă limitez la o singură chestiune: la ideea cea mai importantă – după mine – pentru înţelegerea multor filme felliniene.

Un subiect, o temă care revine mereu în multe filme de-ale lui este „lumea spectacolului”, „lumea filmului”, a circului. Cu toate astea, pe Federico îl interesează cel mai mult „viaţa adevărată”, reală; s-o surprindă şi să ne-o arate din mijlocul ei, aşa cum este ea. Cum facem, astfel, trecerea de la „lumea spectacolului, a filmului” la viaţa reală? Simplu: printr-o idee super tare a lui Fellini. Această ideea ne-o spune el însuşi într-un interviu, şi e ceva de genul următor: lumea spectacolului (fie film, teatru, circ sau altceva) este o modalitate, printre cele mai fascinante şi eficiente, de a prezenta viaţa, înţeleasă la rândul ei ca un spectacol.

Cu ajutorul acestei idei programatice, pot să fie înţelese multe filme „grele” de-ale lui Fellini, cum ar fi: Otto e mezzo, Intervista, I clowns, La voce della luna şi altele. Dar despre Fellini se poate vorbi mult, aşa că mă opresc aici, fie şi numai pentru a nu plictisi acel cititor imaginar.